Aiurea pe strazile orasului la ore tarzii. Cel mai probabil , ceasul turnului ma trimite cu cateva ore in trecut.E cu mult peste ora doua , caci fizic sunt doar o adunatura de oase aranjate pe o banca. Din nou despre betia cu senzatii.Aud in castile ei cum toarce , undeva in fundal , cd-ul „extra bluesy falling on asleep” cu Robben Ford. Nu ma grabesc nicaieri . Probabil ca nici ea. Cu coada ochiului ii studiez nemultumirea cu care loveste la intervale regulate asfaltul cu piciorul.
            In spatele nostru clipeste un felinar , iar vantul vijelios intregeste peisajul medieval. E neobisnuit de multa lume in aceasta mica parte a orasului.Prin fata ochilor incep sa se perinde scene de viata cu indragostiti tinandu-se de mana , pasind de parca isi scriu memoriile pe foile de asfalt viu. Am realizat atunci ca un drum este perfect cand este parcurs impreuna cu persoana potrivita.
Parca privea prin ochii mei si mi-a inteles intentia , ca nu aveam chef de oameni. Ne-am ridicat de pe banca inghetata si am luat drumul spre casa trecand pe langa un sir de banci , de aceeasi forma, dimensiune si culoare.Imi numar in gand nasturii camasii si ma gandesc cam in cat timp as putea deveni complet absent din discutie. Simt ca am vorbit prea mult in seara asta. Si am ras prea mult. Nu o sa iti spun povestea despre jumatatile de cerc. Sa ai toate simturile date la maxim , pana in pragul in care toti receptorii nervosi sunt pe punctul de a ceda. Exact asa cum cedeaza si boxele la bas puternic. Am ajuns in fata Teatrului. Discutie incalcita.Tensionata. Imi povesteste ce mai e prin platouri pe la Buftea , cu ce se mai ocupa gagiul punker de la teatru.Imi spune ca eu traiesc pe baza de hrana si sex , ca domin situatiile si ca pot parea superficial emotional. Lucru care bineinteles nu este adevarat ,intrucat din pacate pentru ea ,eu , la randul meu fiind hollywoodian pana in maduva peliculei , mi-am pastrat mereu fostele prietene la stadiul de „best friends”.
            Ce pot sa zic ,ca orasul e plin de oameni „cumsecade”. Majoritatea „prietenilor” mei fac parte dintr-un univers in care domina falsitatea , minciuna , ipocrizia , toate „calitatile” ce intregesc o non-valoare a orasului. E pacat , caci strazile pe care ei pasesc se bucura ca le pateaza fata cu mersul lor.
            Am decis sa incheiem acest subiect si sa facem un tur al orasului cu troleul , care de cele mai multe ori isi stabileste programul in functie de starea sufleteasca a soferului. Pana in statie avem de mers cateva minute , desi timpul ne-a depasit cu mult. Mergem parca prea incet si vorbim parca prea mult despre lucruri neinsemnate. Trecem prin fata Gatsbyului , o bodega clasica , in care simti mirosul romantismului plutind in aer. Aici ne-am cunoscut pentru prima oara savurand o ciocolata calda si fumand amandoi ultimele tigari Davidoff din pachetul pe care il poti arunca la alegere intr-un cos imediat cum iesi din local , deoarece orasul este impanzit de astfel de cutii portocalii.
            Ne uitam amandoi in acelasi timp si zambim subtil ca nu cumva cineva din exterior sa ne afle povestea. Ne asezam din nou pe o banca ciocolatie , fara nici un motiv si ne uitam cum telegondola , noua constructie a orasului , nu schiteaza nici un gest. De la departare par ca cele doua cabine stau fata in fata , intr-o confruntare epica. Incep sa vorbesc singur.Si ce spuneam?Ah da, gol pe dinauntru. Si eu de asemenea, imi raspunde. Imi aprind o tigara aproape sexual. Probabil exact din cauza asta void-ul este atragator.Ce pacat ca eu nu ma mai pot alimenta din pachetul ei. Momentan imi clipeste ochiul. Si apoi? Apoi o sa mi se opreasca motorul. Si apoi?Pornim de pe banca...
            Am pierdut troleul , ca tot vorbeam de starea sufleteasca a soferului. Mersul pe jos te mentine in forma , in special la ore tarzii, afirmatie urmata de un zambet ironic. Trecem pe langa Muzeul de Istorie, constructie ce isi pastreaza vesnicul aspect medieval.
            Sunt unele persoane care nu au simtul artei , incearca sa-l modernizeze si sa-l transforme intr-o constructie kitsch a orasului. Dar despre planurile marete ale primarului nostru, absolvent la un colegiu de prestigiu precum Petru Rares , nu intentionez sa vorbesc. In schimb , ma gandeam ca adolescenta mea in liceul respectiv ma pune sa aleg jeansii si tricourile pe care sa le port acum si sa ma bucur de fiecare clipa. Carpae diem , cu alte cuvinte. Sa nu las pe nimeni sa stea in calea idealurilor mele , sa-mi spuna ca voi uita prima iubirea sau , ca , dupa ce eu si prietenii mei vom pleca, coridoarele liceului nu vor ramane pustii. Viata de licean e doar o etapa frumoasa.
            Revin cu picioarele pe pamant si ma concentrez asupra mersului. Vocea ei de copil inca nu s-a oprit , probabil ca a bolborosit niste lucruri neimportante. Ce noroc ca am fost plecat! Bineinteles ca nu mergem acasa , ca mai avem de vizitat un singur loc.Si acesta este la capatul orasului.
            Mergand prin bezna ne claxoneaza o masina. Un fost coleg din scoala generala ( pe care nu l-am mai vazut de vreo 2 ani) si fosta mea prietena – intr-un Logan cu interior de Aro. Urcam in masina. Sub pedale se afla celebra „blana” alba si de miel , probabil pufoasa. Masina merge in deriva , caci noi , cei doi pasageri clandestini , jucam carti pe bancheta din spate.Navigam in deriva pe drumul cu doua benzi, marginit de copaci si de calea ferata.Am senzatia de vara. Apoi vad prin parbriz cum benzile oscileaza , privesc in fata si vad un TIR. Pe ambele benzi. Un cetatean la volan care cauta ceva in torpedoul TIR-ului. Incerc sa sar peste bancheta , sa calc frana, dar nu pot. Fostul coleg priveste fix, iar fosta prietena apuca volanul cu doua degete si incearca sa corecteze traiectoria.Apoi, senzatie de montagne russe.De parca drumul nu ar fi drept , de parca am cadea inspre TIR, din ce in ce mai repede.Ma surprinde vantul- amandoua portierele deschise. Cu maxima luciditate consitentizez pentru prima data faptul ca ar putea sa doara foarte tare acest accident.
            Cu picioarele pe pamant rasuflu usurat ca toata lumea e bine , iar masina intacta. Adrenalina care pompa in vene ma face sa-mi aprind o tigara, una botita, gasita in buzunarul de la camasa.Observ ca am ajuns unde trebuia. Pe partea cealalta a strazii se afla un bar in care muzica rock se serveste gratis. La intrare un biker chelbos si cu barba , un pic ametit de calitatea bauturii ne saluta si ne imbratiseaza ca si cum am fi cei mai buni prieteni .Intram toti patru : eu , tovarasa de drum , fostul coleg si fosta prietena. Aici ne izbim de un zid imens de fum de tigara. E calm, Metallica suna in boxe , iar toata lumea pare sa aiba un subiect comun. O intalnire intre prieteni , asa imi place sa o numesc.E trecut de 6 dimineata , dar cui ii pasa , caci in acest oras lumea care doarme , poate sa doarma vesnic , nu-mi pasa , eu traiesc la cote maxime fiecare clipa ,intr-un prezent continuu.
            Am plecat de acolo cu plamanii perturbati de fum si mainile mirosind a tutun , urechile aproape ca nu mai disting sunetele , iar ochii sunt pe punctul de a nu mai reactiona.Dupa o plimbare nocturna specifica week-endului , ma regasesc in fata usii si imi imaginez ca strazile imi ureaza „somn usor”.

Sofron Cosmin Gabriel
clasa a XI-a

Istoriile unei lumi

            Raze palide se alinta pe frunze galbui, suflate de un vant caldut…Frunzele fosnesc sub  picioarele mele… ma plimb fara tinta pe un parc…E o zi minunata de tomna, in care orasul e pictat in nuante de galben si oranj, in care cerul fara niciun nor te indeamna sa speri, sa traiesti…
            Parcul misuna de lume…In cadrul de poveste, agitatia ofera o nota de vivacitate…Stau pe o banca mai retrasa si aud ca prind vis soapte si murmuraturi..fiecare are o poveste, o istorie a sa… e ca un joc…privesc trecatorii….Pe langa mine trece o tanara, de varsta mea cred…zambeste…porobabil se duce  sa se intalneasca cu iubitul ei, care o asteapta cu flori si abia asteapta sa o revada, sa-i spuna ca o iubeste….Povestea mea romantioasa este intrerupta de trecerea unui cuplu de batranei…sunt fericiti ca sunt impreuna…le privesc siluetele fantomatice cum se departeaza….asta e dragostea….Se iubesc de mult timp…se vede aceasta…privirile lor calde, parul nins de ani plini cu bucurii si tristeti si chipul inbatranit, dar cu expresia intelepciunii marcata pe el  exprima simplitatea unei fericiri, multumirea si recunostinta
            Pe o banca, langa mine sunt doi copii, impreuna cu mamele lor… Ce zambete naïve, ce glascioare melodioase  si cata energie… Vocile lor rasuna in parc, trezind amintirea unei melodii ingropate de mult…  Veselia lor e molipsitoarea..Privesc fascinata  la jocul lor si nepasarea lor si vreau din nous a fiu copil…Cuvintele  «Te iubesc!»rostite cu atata naivitate aseaza un zambet pe chipul meu, pierdut in mii de problem, posibil imaginare…caci ne place,tuturor, sa ne martirizam….Sunt dramatic, imi plac sunetele grave, lugubre…tot ceea ce atinge extremul…
            Prin fata mea trece un baietel, cu mama sa de mana…abia invata sa mearga…Cate evenimente au loc in fiecare zi, cat de magic e fiecare secunda si cat de nepasatori  traim ani intregi, lasandu-se sufletul sa lancezeasca, amagindu-l cu   emotii abia conturate, fantomantice… iluzii dupa care aleram  infocati si pe care le imaginam mereu, caci ceea ce nu putem trai, imaginam…
            Cate povesti se zbat acum in jurul meu…Ma fascineaza viata, cu tot coloritul ei, cu tot ceea ce inseamna oameni si istoria lor…Ravnesc precum cel insetat dupa apa dupa poveste, dupa intamplrile celorlalti, caci asa viata prinde contur,  se infatiseaza  in matasuri si valuri, o simti,  doressti sa cuprinzi cat mai mult, dar abia daca obtii o firmitura…
            Ma intepartez de zumzetului parcului…Ma inndrept spre casa…Mintea mea  creaza scenario de poveste… sau nu sunt doar scenarii sunt intamplari povestite  candva, de cineva  care le-a trait… Vreau sa scriu…atunci cand ideile ma coplesec, scriu…dezordonat, cu litere expansive, usor inclinate…  si imi amintesc ca prin vis niste cuvinte auzite parca la inceputul lumii… „Iubesc!...sunt atat de fericita…. Il iubesc si ma iubeste… Nu ti se pare incredibil cum in doar cateva zile dragostea m-a inrobit si este cea mai dulce robie… Vreau sa strig,  sa impart cu lumea acel lucru pentru care cuvintele sunt atat de sarace… Timpul trecea…vedeam sclipiri de iubiri in ochii verzi si ma speriam, dar acea spaima dulce, imbietoarea precum racoarea intr-o zi de canicula… Sentimentul crestea, precum lumina soarelui…nu putea fi ascuns, era ceva mai presus de ratiune, vointa si stapanire de sine….  Dupa luni de fericire, au aparut discutii in contradictoriu, lacrimi, tristete apasatoare…Il iubesc…prima iubire…. Ceea ce e unic in lume, sentimentul cel mai frumos care poate exista  imi umple acum ochii de lacrimi….Impacarea… ce cuvant magic si ce fericire aduce…Vedeam chipul  tanar trecand de la acea fericire neasemunita la tristeti coplestitoare… si totul s-a terminat…. Vantul de toamna  a luat pe aripile sale ramasitele unei iubiri si a lasat  rani sangerand… Doare si tu nu stii, striga ea…Poti iubi si sa suferi, insa nici atunci nu intelegi ce simte cel de langa tine…Cuvintele sunt patetic acum…ironice si badjocoritoare…Taci…linistea potoleste si cele mai navalnice pasiuni… simtea ca totul  s-a pierdut in rafale de vant autumnatic”… Imi simteam mintea infierbantata  de cuvinte care rasunau mai clar ca niciodata….Alte voci spuneau  alte povesti, iar pixul mazgalea harta care parea ca sangereaza la fiecare apasare….„M-am indragostit…  e asa de frumos si de scump…Emtuziasm si o fericire infantile simteam in glasul acela de adolescent care vrea sa simta, sa traiasca la maxim si se agata de orice…imi simteam zambetul malitios pe buze. Nu rade…de data aceasta e adevarat…De cate ori nu auzisem acest lucru si de fiecare sdata mi se paruse sincer, ea era ferm caonvinsa ca asa e….Il vedea zi de zi, insa el nici nu stia de sentimentele unei  tinere inflacarate de prima adiere…Suspina si asta o facea fericita….insa totul s-a stins…cu suferinta, peste care insa a trecut repede…Ma impresiona aceasta tanara atat de volubila, era asemeni  unui chibrit…se aprindea repede, se mandrea cu lumina si se stingea intr-o clipita….Ma iubeste, stiu ca  ma iubeste, mi-a spus-o, dar atunci mi-era teama…Vreau sa-mi spuna din nou… cat mai savuram acele aluzii….toate acestea erau sperante, vise si  iluzii  in care credea cu adevarat, in care punea suflet…interpretara orice gest…Ai vazut?..Ti-am spus ca ma iubeste…poate ca era constienta ca s-ar putea sa se insele, dar ii placea sa  fie indragostita, iubesc…iubesc...iubesc si era adevarat, iubea, insa iubea dragostea, iubea tot ce se lega de iubire….Si cauta mereu pe cineva sa iubeasca, caci iubeste si va iubi mereu….Iubesc!”  Cate istorii stiu…si toate sunt reale, cate forme su culori, cate vise si  cate iluzii….
            Doresc sa impartasesc tot ce stiu…toate povestirile pe care le-am auzit, pe care le cunosc….Ce variatie si cat sentiment….cate dorinte de fericire si cate naruinte….
            „Fericirea…ce cuvant mare pentru mine…in adancul sufletului simtea ca exagereaza, dar dorea sa simta ca traieste si suferinta e un sentiment atat de intens, daca stii sa il interpretezi… Vreau sa iubesc, sa fiu iubita…Astfel de caderi erau rare, insa apasarea aceea interioara o facea sa realizeze mai tarziu cate lucruri minunate are si totusi nu avea iubirea…Dorinta de a intalni iubirea era atat mare incat se indragosti de dragoste…o stia, o simtea….Iubesc, tot ceea ce simt s-a materializat….simt cum prind caripi si zbor precum Icar…nu conteaza daca ceara se va topi si voi cadea in ocean….prefer trei secunde  de fericire totale, unei vieti in care totul sa fie doar pe jumatate….Se avanta in tot felul de vise, pe inaltimi periculoase,  descoperea o lume noua…Chiar era fericita, fericita ca reusise sa patrunda intr-o lume pana acum inchisa….si totul s-a stins….”
            „Doi ochi sclipind spun mai mult decat cuvintele….un cliseu….dar adevarat…se indragostise, desi facuse aproape  totul sa evite acest lucru…cum, dupa luni de fericire si delir, dorul o chinuia pentru a mia oara….de ce existau responabilitatile si totul era mult mai complicat ca in povesti”….astepta clipa reverie si  amintirile o aduceau langa el….Cat il iubea si cat o iubea…Privea cu ochi visatori luna, stelele si isi amintea… Iubesc…iubesc…iubesc…si nu-mi pasa cat voi astepta atat timp cat iubesc si stiu ce este fericirea”
            Povestile se perindau ca pe o scena….Impartaseau unei alteia dureri si plecau mai departe spre alte nazuinte si teluri…cu alte vise si cu alta modalitate de a privi in viata, caci atunci cand auzi o poveste, o traiesti tu insuti, desigur, in felul propriu, dar traindu-o inveti fara suferinta….poate cu o lacrima de regret….
            Iti amintesti?...o voce rasuna in mine si mintea mea zbura catre alei  imbricate in toamna aurie…Sincera sa fiu nu auzisem nicio istorie pana la capat, insa cele cateva cuvinte, razlet, spuse uneori soptit…este mai interesanta asa o poveste…stii doar jumatate, cum e in viata, nu reusesti sa vezi viata in plinateatea ei, ci numai fragmente….Imi amintesc acele cuvinte… „A fost atat de straniu...ne-am cunoscut de putin timp si totusi inima si-a accelerat bataile si imi simt glasul tremurand usor in prezenta lui…voia sa uite o durere, sa o vindece…un cui scoate alt cui…Astfel s-a indragostit…pasional sau nu, nu stiu… Vedeam zambete, priviri, imbratisari… Pareau intense sentimentele, caci fericirea, cum am mai zis-o si cum au zis-o si altii, e ca lumina soarelui, nu se poate ascunde…”…
            Toate acestea sunt pentru fiecare dintre noi minuni…caci tot ce e sincer, adevarat devine o minune intr-o lume mult prea preocupata de lucruri materiale, de aparente care formeaza o perdea de fum…,,totul e fum” zicea un personaj al lui Turgheniev si in aceasta lume de fum un singur lucru e lumina: IUBIREA

Rotaru Diana – Elena
17 ani