PECA ŞTEFAN

dramaturg

„5 minute miraculoase în Piatra Neamţ” este un text pe care l-am scris în condiţii speciale. Am început lucrul la această piesă imediat după momentul cel mai greu din viaţa mea de până acum – pierderea tatălui meu. Pe 1 februarie 2009, la două zile după ce l-am înmormântat pe tata, eram în Piatra Neamţ împreună cu Ana Mărgineanu, regizorul piesei, şi începeam o perioadă foarte intensă de documentare (intensă pentru că am avut la dispoziţie 5 zile) care m-a ajutat să îmi ţin mintea ocupată şi să vorbesc cu mulţi oameni. Pentru mine a fost o experienţă cvasi-terapeutică – cred că nimic nu ajută mai mult după o experienţă traumatică decât să vorbeşti cu oameni vii. Referitor la titlu, acesta este miracolul meu personal, trăit în Piatra Neamţ. Mai mult, într-una dintre poveştile reale care au inspirat piesa se întâmpla un lucru legat de acceptarea (mai degrabă refuzul de a accepta) morţii cuiva foarte drag. Şi a consecinţelor derivate din acest refuz. Şi mie şi Anei mi-a plăcut acest subiect şi l-am păstrat ca un punct de plecare.

Piatra Neamţ era un oraş în care mai fusesem o singură dată, în anul 2007 şi pe care îl cunoşteam mai mult prin cei câţiva prieteni pietreni pe care îi am. Ştiam istoria Teatrului Tineretului din anii 70-80, văzusem trupa actuală jucând – aşa că m-am bucurat de invitaţia direcţiunii de a crea o piesă despre şi pentru Piatra Neamţ, în cadrul proiectului la care lucrez împreună cu Ana – “Despre România, numai de bine”.

Premisele erau bune. Am ajuns la Piatra având o singură impresie, care reieşea din documentarea de pe internet şi din povestirile prietenilor pietreni – locuitorii de aici sunt foarte mândri de oraşul lor. Ceea ce nu este un lucru foarte întâlnit în România – în multe oraşe nu există această mândrie, ci chiar dimpotrivă, regăseşti o atitudine de a minimaliza propriul oraş. Asta ne-a intrigat şi pe mine, şi pe Ana. La finalul perioadei de documentare, după ce am vorbit cu oameni din toate categoriile sociale şi am avut ocazia să vizităm medii extrem de interesante, am cristalizat legătura dintre datele naturale ale oraşului (înconjurat de munţi, cu o natură generoasă), datele spirituale (oamenii sunt foarte religioşi), datele istorice (un oraş care a fost un târg cu populaţie majoritar evreiască, care a migrat însă la finalul anilor 60 transformat apoi într-un oraş industrial), aspiraţiile din prezent (Piatra Neamţ ca un viitor oraş turistic), realitatea economică şi socială (un oraş izolat de rutele comerciale mari, în care rata şomajului este mare, cu oameni care migrează în străinătate să muncească, oraş din Moldova, cea mai săracă regiune a ţării) cu această energie pozitivă, optimistă care îi face pe locuitori să se simtă bine, pur şi simplu, în oraşul lor. Am ajuns la „miraculosul” din titlu, un miraculos al cotidianului şi un cotidian al miraculosului care coexistă discret în vieţile pietrenilor. Cele 5 minute miraculoase se pot întâmpla oricând în acest spaţiu – întrebarea este dacă ele sunt sau nu trecute cu vederea sau conştientizate.

Piesa mi-a oferit ocazia să explorez ideea de miracol în structura dramatică şi în poveştile pe care le-am scris. Am putut să scriu inclusiv advertoriale, teatru de păpuşi şi musical în această structură, şi asta mi-a plăcut foarte mult. De obicei scriu lucruri pe care vreau să le văd realizate pe scenă, ceva ce poate constitui o experienţă pentru spectatori. Sper că cele “5 minute miraculoase” să constituie pentru pietreni o experienţă în oraşul lor, la capătul căreia să meargă acasă cu o perspectivă diferită.

ANA MĂRGINEANU

regizor

Nu ştiu niciodată ce caut să descopăr într-un oraş nou şi asta cred că face parte din frumuseţea jocului. Uneori trec 3, 4 zile, am sentimentul că nu am găsit nimic special şi intru în panică. Dar apoi acel “ceva” apare, fie că e o poveste spusă de un locuitor, un caz al poliţiei sau o situaţie socială sau, pur şi simplu, o atmosferă aparte.

Baia Mare a oferit din start un subiect şocant: poluarea - şi totul a plecat de acolo. În Piatra a fost un pic mai dificil pentru că, la prima vedere, nu era nimic ieşit din comun. După câteva zile am descoperit însă ceva interesant şi unic: e singurul oraş - dintre toate în care am fost până acum - de care locuitorii sunt mândri (în afară de New York).

Fiecare om pe care îl intervievam spunea că oraşul e “frumos”, “special” , “binecuvântat de Dumnezeu”, “o oază”, “perla Moldovei”, “Grădina Maicii Domnului” etc. Asta  ne-a condus spre ideea de a face un spectacol “cu miracole”.

GENŢIANA IONESCU

secretar literar

Situaţii limită, scăpate de sub control, singurătate, inadaptare, dependenţă, rutină, sacrificiu, neputinţă, disperare – o lume inspirată de realitatea imediată. O asumare şi o reinterpretare a rutinei specifice unui anumit context local. Peste toate acestea, miracolul, care deturnează încărcătura  fatalităţii.

Un spectacol în care destinele rămân suspendate pentru că tu eşti cel care optezi, în final, asupra variantei care te face să te simţi confortabil. Sau nu.

Nu avem de-a face cu un spectacol interactiv, în sensul constrângerii publicului de a participa şi de a da o direcţie celor petrecute pe scenă. Avem de-a face cu exersarea capacităţii fiecăruia de a permite miracolului să se petreacă.

Dincolo de dramele care se petrec în cadrul celor trei familii din spectacol, dincolo de clasarea acestora drept cazuri sociale şi de evoluţia nefastă a destinelor, se naşte miracolul. În fapt, o întâmplare banală, valorizată prin momentul-limită în care se declanşează şi prin efectele uluitoare pe care le produce. Şi pentru că fabulosul este apanajul miracolului, acesta acţionează, pentru fiecare caz în parte, acolo unde s-a instalat carenţa.

În final, misterul este cel care schimbă destinaţia faptelor, prilejuind bucurie scepticului. Stă în puterea ta să deviezi cursul fatalităţii. Nu trebuie decât să accepţi vecinătatea fantasticului. Până la urmă, eşti cel îndreptăţit să clasezi anumite întâmplări ca fiind miraculoase, pentru că aprecierea efectelor produse rămâne la latitudinea ta.