• + -

    Paul Varduca

    DIRECTOR, ŞEF DE SECŢIE PIATRA NEAMŢ: AUGUST 1958 – IANUARIE 1959

    „Avea plete albe şi întreaga lui făptură radia blândeţe şi omenie. Îşi spunea TĂTUCU şi tocmai atunci făcuse 40 de ani de teatru dintre care mai mult de jumătate la Teatrul Naţional din Iaşi. El i-a primit pe tineri şi i-a luat sub aripa lui ocrotitoare dirijându-i şi având grijă de toate doleanţele lor: roluri, case, cantină. El ne era tuturor un exemplu de disciplină şi discernământ. Era un excelent actor de comedie clasică şi cine a conlucrat cu el nu poate decât să-i poarte o plăcută amintire a omului modest şi ponderat, bun sfătuitor şi îndrumător, mereu corect şi cinstit, iubit de colegi şi apreciat de public.”

    Alexandru Lazăr

  • + -

    Ion Coman

    (Născut pe 26 august 1925 în comuna Pocreaca,  jud. Iaşi)

    DIRECTOR, ŞEF DE SECŢIE PIATRA NEAMŢ: IANUARIE 1959– AUGUST 1961
    DIRECTOR, TEATRUL DE STAT PIATRA NEAMŢ: AUGUST 1961 – AUGUST 1965
    DIRECTOR TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: AUGUST 1965 – DECEMBRIE 1969

    “Ion Coman a fost cel mai de seamă slujitor al teatrului românesc, un intuitiv cu o mare experienţă, un artist al funcţiei de director pentru care pasiunea a fost singura raţiune de existenţă, un om cu un simţ teatral percutant, un îndrăgostit de teatru şi de slujitorii lui, un excelent organizator, animator, conducător. Nu avea grandomanii, însă avea mândrie că se află în fruntea unui teatru care era lăudat şi apreciat şi pentru care se străduia să facă totul pentru a-şi desăvârşi opera. El era posesorul argumentelor concrete care uimea de admiraţie pe oricine şi nimic nu părea de nerealizat sub iniţiativa sa.
    Teatrul Tineretului a fost capodopera lui cu care a fermecat o ţară şi o lume întreagă”.
    ALEXANDRU LAZĂR

  • + -

    Eduard Covali

    (Născut pe 11 septembrie 1930, Orhei)

    DIRECTOR, TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: DECEMBRIE 1969 – MARTIE1975

    Întrebat şi rugat fiind să răspund în scris (întrebările le-am reformulat cu aproximaţie) “ce-am făcut ca director de teatru, ce am visat şi ce am realizat”, cam o zi şi ceva am fost descumpănit. Mi-am revenit oarecum, m-am uitat înapoi şi am vorbit singur: n-am înţeles întrebarea.
    N-aveam cui să-i spun lucrul ăsta. Interlocutorul nu era lângă mine.
    În primul teatru unde am fost angajat, doi ani am îndeplinit sarcinile de pictor executant şi butafor. Patru ani am făcut studii – teatrale. După un interludiu de trei ani, am fost angajat la teatrul din Piatra Neamţ unde am petrecut treizeci şi unu de ani fiind rând pe rând pictor executant, secretar literar, director, regizor artistic, director adjunct cu probleme artistice, consilier artistic. Am petrecut în teatru treizeci şi şapte de ani.
    Aţi observat desigur că am insistat pe cuvântul “petrecut”. Aşa a şi fost.
    De la prietenul meu Ion Coman – cel mai bun director al teatrului – am învăţat să stau “la instituţie” de dimineaţă până seara târziu. Nu vă speriaţi: n-am bătut cuie, nu mi-au curs sudorile, nu mi-am stors creierii, n-am pilit cătarea. Am stat şi m-am distrat cu actorii şi cu alţi artişti la fel de importanţi jucându-ne “de-a teatrul’.
    Nu ştiu dacă am învăţat teatru. Eu am trăit în EL şi n-aş putea jura că nu aici m-am născut.
    “Ce am visat?”
    Iartă-mă Calderon, “el teatro es un sueńo”. E un vis în care visezi. Important este ca atunci când te trezeşti să nu priveşti pe fereastră: că-l uiţi.
    “Ce am realizat?”
    Împreună cu Ion Coman un teatru în Piatra Neamţ.
    “Dacă am avut eşecuri?” (ultimile două întrebări îmi aparţin)
    Slavă Domnului ! Aş putea să adaug că eşecul înseamnă o pauză de gândire, o încărcare a bateriilor, un “reculer pour sauter”. Dar nu e adevărat.
    Teatrul nu trăieşte din eşecuri ci din succese.
    Cu ce pot să mă laud?

    Cu puţin timp în urmă am primit vizita unui fost actor al teatrului şi “depănând” amintiri …
    “Dragă Edi, lasă festivalurile, premiile, saloanele artistice şi teatrul ca modul cultural… Vreau să-ţi spun că pe timpul directoratului tău era o bucurie să venim la teatru şi un regret când trebuia să-l părăsim”.

    Mulţumesc Ţâcă!
    Ed. Covali

  • + -

    Emil Mandric

    (Născut pe 4 februarie 1937, Bălţi)

    DIRECTOR, TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: MARTIE 1975 – NOIEMBRIE 1979

    … Îl cunoşteam bine, din studenţie, din anii când strălucise pe băncile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, ca unul dintre cei mai buni ucenici în ale criticii. Dar scena îl fascina încă de pe atunci şi, după o scurtă perioadă dedicată comentariului teoretic la revista “Teatrul”, s-a avântat cu extraordinară energie în profesia atât de dificilă a regiei. Venea din lumea condeiului cu o solidă pregătire umanistă şi cu un respect profund faţă de cuvânt şi de misterioasa creaţie a actorului.
    S-a format ca student în perioada când crezul tuturor celor ce erau legaţi de scenă devenise studiul lui Liviu Ciulei “Teatralizarea picturii de teatru” (publicat în revista “Teatrul” nr.2 din iunie 1956), iar noţiunea de “reteatralizarea teatrului” introdusă de Radu Stanca două luni mai târziu, era pe toate buzele. Fanatic apărător al teatrului experimental, al înnoirilor, Emil Mandric şi-a ales însă un drum propriu: promovarea piesei contemporane româneşti şi îmbogăţirea repertoriului cu cele mai bune lucrări străine recente.
    … Dacă piesa românească sau premierele pe ţară cu lucrări importante din dramaturgia universală –  precum Zoo sau asasinul filantrop de Vercors, Priveşte, înger, către casă de Ketty Frings, după romanul lui Thomas Wolfe (Ploieşti, 1965, respectiv 1967), Vara trecută la Ciulimsk de Vampilov (Piatra Neamţ) –  sunt definitorii pentru activitatea lui Emil Mandric, tot atât de definitorie este şi prezenţa sa pe cele mai multe scene ale ţării.
    A fost pur şi simplu neobosit. N-a cunoscut nici o clipă odihna. A condus, cu ştiinţă de bun manager, Teatrul din Ploieşti, Teatrul “Ion Creangă” din Bucureşti, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, dar mai ales a lucrat, montând cu dăruire, cu talent, cu sensibilitate, zeci şi zeci de spectacole. Puţine sunt teatrele unde nu a lucrat şi puţini actorii care să nu-i datoreze roluri frumoase, pasionante. În afară de D.R.Popescu, autor pe care l-a admirat, realizându-i câteva premiere absolute (Muntele, de pildă, la Piatra Neamţ), a ţinut foarte mult şi la Horia Lovinescu – din creaţia căruia a montat, la Ploieşti, Petru Rareş şi Al patrulea anotimp – , pentru a nu mai vorbi despre Teodor Mazilu, căruia i-a rămas credincios toată viaţa.
    Fiind un bun şi sincer prieten al actorilor, a căutat pentru ei roluri complexe, punând în scenă remarcabile spectacole cehoviene, precum Trei surori (Piatra Neamţ).
    Nu i-am văzut toate montările şi nici nu aş fi putut, pentru că Emil Mandric a lucrat enorm şi în multe oraşe. A lucrat până în ultima clipă a vieţii, sfârşită la 60 de ani, pe scena Teatrul Tineretului unde punea în scenă “Pădurea” de A.N.Ostrovski. O viaţă din care mai mult de patru decenii au fost dăruite, fără preget, teatrului.
    Ileana Berlogea
    Text preluat din “Teatrul – azi” nr. 1-2/1998

  • + -

    Gheorghe Bunghez

    (Născut pe 26 octombrie1936 la Poiana Sărată, Bacău)

    DIRECTOR, TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: DECEMBRIE 1980 – MARTIE 1986

    REMEMBER
    Eu şi T.T.

    Am fost un privilegiat!: din cei 40 de ani de teatru profesionist la Piatra Neamţ, timp de două decenii am fost implicat în viaţa şi activitatea acestuia, din care, 5 ani, trei luni şi douăzeci de zile ca director.
    La 1 decembrie 1980, cunoşteam activitatea spectacologică de peste un veac la Piatra Neamţ, cunoşteam unele din spectacolele promoţiilor de aur din cei trei ani de funcţionare ca secţie a Teatrului din Bacău şi din anii ce au urmat, dar, mai ales cunoşteam pe cei trei înaintaşi de marcă în făurirea destinelor acestei instituţii: Ioan Coman, Eduard Covali şi Emil Mandric. Frumoasă tradiţie, dar şi grea povară accentuată de un interregnum artificial şi fără rost, la care se adăugau vremurile … 1980…
    Teatrul era preţuit nu numai de critica de specialitate şi publicul din ţară, ci era cunoscut şi apreciat din Peninsula Italică până în Peninsula Iotlanda.
    Ce trebuia să fac?, ce se mai putea să fac? Multe: curăţenie, reparaţii, dotări, ateliere, depozite, “autofinanţare” (panouri cu îndemnuri pentru protecţia pădurilor, discotecă) … dar, mai ales teatru!
    Şi, din nou, ECHIPA T.T. şi-a intrat în ritmul ei inconfundabil cu: Cornel Nicoară (actor şi director adjunct), regizorii Eduard Covali, Nicolae Scarlat şi Alexandru Dabija şi alţi valoroşi colaboratori, scenografii Mihai Mădescu şi Vasile Jurje, secretarii literari Paul Findrihan şi Mircea Zaharia. Acestora li s-au adăugat corpul tehnic şi personalul de producţie, scenă, pază şi întreţinere şi … toţi prietenii teatrului.
    Rezultatele: 35 de premiere, reluarea Festivalului de teatru, primele publicaţii periodice ale T.T. primele 4 volume despre activitatea T.T., despre care regretatul Valentin Silvestru spunea că, laolaltă, constituie cel mai valoros corpus de documente despre activitatea unui teatru din Romania, arhiva dosarelor artistice ale tuturor spectacolelor, turnee, festivaluri, premii … Ne-am implicat în “stagiunile simfonice permanente”, “vacanţele muzicale”, “Petrodavae musici dies”, festivalurile internaţionale de poezie, expoziţii de artă şi de carte, etc.
    Prima stagiune (1980-1981) s-a încheiat cu marele succes, “Dragonul”, de Ev. Svartz în regia lui Victor Ioan Frunză, iar ultimul spectacol al directoratului a fost “Piaţeta” de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete. Dar cine poate uita spectacolele “Jucăria de vorbe” al lui Alexandru Dabija, “Piticul din grădina de vară” în regia lui Nicolae Scarlat, “Anotimpuri teatrale” al lui Eduard Covali, cărora cu bucurie le adăugăm spectacolele realizate de Mircea Cornişteanu, Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, dar şi spectacolele semnate de Laurenţiu Ulici sau de Irrena Bucenie din Vilnius, ca şi celelalte încă 25 de titluri din repertoriul Stagiunilor, poate inegale ca valoare, dar de bună credinţă şi cu devotament pentru spectatori.
    Dar, toate cele menţionate, ca şi multe altele, nu se puteau realiza dacă în creuzetul de platină al scenei T.T.  n-ar fi ars până la incandescenţă artişti – oameni ca Adria Pamfil-Almăjan, Carmen Petrescu, Sibila Oarcea, Eugenia Balaure,, Carmen Galin, Simona Măicănescu, Oana Pellea, Ana Ceontea, Coca Bloos, Maia Morgenstern sau Cornel Nicoară, Corneliu-Dan Borcia, Mitică Popescu, Traian Pârlog, Florin Măcelaru, Puiu Dănilă, Horaţiu Mălăele, Ioan Muscă, Gelu Apostol, Boris Petroff, Constantin Ghenescu şi mulţi alţii pe care, fără a-i uita, spaţiul nu îmi permite să-i amintesc.
    Unii au trecut în lumea umbrelor şi avem datoria să nu-i uităm, celorlalţi care suprevieţuiesc evenimentului aniversar, trebuie să le dorim sănătate şi noi succese în lumina reflectoarelor de pe scenele de frunte ale ţării.
    Tuturor, trebuie din nou să le mulţumesc în numele meu şi al celor care i-au preţuit. Fără ei T.T. nu ar fi existat. Fără T.T. viaţa artistică a ţării ar fi fost mult mai săracă.
    Trec zilnic prin faţa acestui templu, intru cu modestie destul de rar în el, dar cu convingerea că municipiul Piatra Neamţ va şti să preţuiască şi să dezvolte în autentică democraţie, această de nepreţuit scenă, spre gloria viitoare a culturii româneşti.
    Dar despre rolul meu, în perioada la care m-am referit? Dacă nu de om de profesie artistică, cu siguranţă de om de cultură care a încercat să găsească, şi, l-a găsit, un echilibru cât de fragil între aspiraţiile artei şi vitregia vremurilor. Atât!

    11.09.1998  Gheorghe Bunghez

  • + -

    Cornel Nicoară

    (Născut pe 20 octombrie 1938 la Câmpia-Turzii)

    DIRECTOR, TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: MARTIE 1986 – IANUARIE 1989

    Acum, după ce au trecut atâţia ani, totul pare simplu.
    Trăiam cu autofinanţarea deasupra capului. Între sute de panouri cu protecţia pădurilor şi câteva numere pe an din “Zig-Zag” (surse de completare ale nimicului pe care-l primeam cu “generozitate” de la stat), ne-am străduit să facem spectacole adevărate, de teatru cinstit. Niciodată nu am simţit spectatorii aşa de aproape de noi şi de problemele noastre ca atunci! Au fost şi performanţe, au fost şi neîmpliniri dar memoria sufletului reţine doar lumina!.
    Lumea venea la teatru, spectacolul era pentru ei o sărbătoare, simţeam că spectatorii au nevoie de noi. Am muncit mult dar am şi fost răsplătiţi pe măsură: aplauzele miilor de spectatori care umpleau sălile teatrului! A fost frumos!

  • + -

    Mircea Zaharia

    (Născut pe 10 mai 1947 la Mogoşeşti, Iaşi)

    DIRECTOR, TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: IANUARIE 1989 – NOIEMBRIE 1991

    Faţă de foştii şi, probabil, pentru o bună bucată de vreme, viitorii directori ai Teatrul Tineretului m-am bucurat de privilegiul de a prinde minunata pălitură de stat din decembrie 1989. Aceasta a însemnat nu doar faptul că în locul autobuzului aşteptat de câţiva ani am recepţionat în curte vreo două tanchete sovietice, ci şi acela că -luându-şi F.S.N-ul în cap- tânăra şi valoroasa trupă a teatrului a hotărât să renunţe pentru eternitate la compromisuri şi nu a acceptat să prezinte la public un Goldoni, primul spectacol post-decembrist al T.T.-ului.
    Existau o stare de surescitare şi un uragan de inconştienţă provocate de prezumtivul gust al libertăţii care ne făceau să credem că vom gândi şi lucra altfel.
    Din păcate, din toamna lui ‘90, teatrul a rămas cu vreo 10 actori şi o singură actriţă, cei mai tineri fiind ademeniţi de mirajul lui Andrei Şerban şi cel al Capitalei; din păcate, de atunci şi până astăzi – T.T. dar şi alte teatre –  au scos spectacole mai proaste decât “Cafeneaua”.
    În condiţiile în care institutele de teatru nu scoteau, la Bucureşti şi Târgu Mureş, mai mult de 15-20 de absolvenţi, şi mirajul Bucureştiului lucra din plin, singurul lucru logic pe care îl putea face T.T. era cel al abordării unei politici de temporizare: producerea unor spectacole care să menţină treaz cel puţin interesul publicului, şi reluarea tradiţionalului Festival de Teatru pentru Tineret şi Copii într-o formulă nouă, incitantă, posibil internaţională. Au urmat astfel “GARDEN PARTY” – primul Havel în România, un GORIN şi, din partea regizorului teatrului, o propunere care sfida orice logică: “O SCRISOARE PIERDUTĂ”. A triumfat lipsa de logică.

  • + -

    Nicolae Scarlat

    (Născut pe 26 august 1940 la Bucureşti)

    DIRECTOR, TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: NOIEMBRIE 1991 – SEPTEMBRIE 1995

    Teatrul Tineretului şi-a căştigat în ani o solidă şi binemeritată faimă. Divinitatea TEATRULUI şi-a pogorât harul asupra acestui loc şi l-a binecuvântat.
    Ceea ce este minunat şi mai mult decât evident, este că ori de câte ori i s-a prevăzut declinul T.T a renăscut – mai tânăr şi mai proaspăt ca niciodată.  Pentru că “harul” a fost de regulă harul atâtor minunaţi artişti care au debutat şi au purtat mai departe faima locului unde totul se poate.
    Ar fi nedrept să nu amintim că, mai mult decăt orice, totul a fost posibil pentru că T.T. a ştiut, de la bunul său început şi de la neuitatul Ion Coman, să creeze un public de teatru. Iar Măria Sa Publicul nemţean şi-a iubit Teatrul şi nu l-a părăsit niciodată.
    În afara a cel puţin câteva spectacole care mi-au marcat cariera de regizor vreme de aproape două decenii, T.T. mi-a prilejuit debutul … managerial.
    Momentul era de cumpănă. Nu doar pentru T.T. ‘Schimbarea” bulversa tot şi toate cele. M-am înhămat la carul nemţean al lui Thespis din dragoste pentru T.T. şi nu pentru că mi-am dorit să mă aşez în scaunul celui care dă porunci. În cei câţiva ani în care m-am străduit să refac ceea ce părea o clipă că se destramă, am uitat adesea că am o meserie. Am părăsit scaunul care ţi se aşează cu nebănuită greutate pe umeri, cu liniştea celui care a realizat ce şi-a propus: un Teatru al Tineretului în care să predomine tinerii, un Teatru al Tineretului care să reintre în competiţia naţională, un Festival internaţional pe măsura faimei dobăndite în ani.
    Mai presus de toate, însă, T.T. rămâne pentru mine locul unde am trăit aventura Proştilor sub clar de lună, a Piticului din grădina de vară, a unui Bine Mamă, dar ăştia povestesc în actul doi ce se întâmplă în actul întâi! Şi amintirea scumpă a câtorva ce nu mai sunt: Traian Pârlog, Pufi Măcelaru, Ion Muscă, Constantin Florescu.
    La mulţi ani T.T. !

  • + -

    Corneliu-Dan Borcia

    (Născut pe 30 martie 1943, la Sibiu)

    DIRECTOR, TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: SEPTEMBRIE 1995 – AUGUST 2001

    După extraordinara bucurie de a fi jucat, pe scena Teatrului Tineretului alături de colegi precum Horaţiu Mălăele sau Maia Morgenstern, după privilegiul de a fi lucrat cu regizori precum Andrei Şerban, după satisfacţia de a fi “trăit” în decorurile imaginate de Mihai Mădescu, nu-mi mai rămâne decât să visez…
    Să visez că retrăiesc acele spectacole.
    Şi, mai ales, să visez că reuşesc, învăţând din reuşitele şi nereuşitele predecesorilor mei, să creez cele mai bune condiţii pentru ca, din rândurile tinerilor mei colegi de acum, să poată apărea alţi actori, regizori şi scenografi de talia celor cu care am crescut.
    Dar, cum visul mai ia şi forma coşmarului, mai “visez”, uneori, şi o tranziţie devenită tradiţie.
    Şi atunci mă încăpăţânez să văd în Bogdan Talaşman un nou Horaţiu Mălăele, în Ioana Flora o nouă Maia Morgenstern, în Vlad Massaci un nou Andrei Şerban. Să fie oare un vis?
    Sunt artişti prin venirea cărora teatrul şi-a refăcut nu numai tinereţea – 80 % dintre actorii noştri sunt foarte tineri – ci şi potenţialul prospectiv, gustul pentru riscul estetic, curajul de a căuta drumuri noi. Sunt, acestea, premisele unui teatru viu şi necesar, un teatru pe care publicul nemţean, format de-a lungul a 40 de ani de bucurii şi tristeţi, îl merită cu prisosinţă.

  • + -

    Cornel Nicoară

    DIRECTOR, TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: SEPTEMBRIE 2001 – MAI 2006

  • + -

    Liviu Timuș

    DIRECTOR, TEATRUL TINERETULUI PIATRA NEAMŢ: SEPTEMBRIE 2006 – MAI 2017